• Bloguri
  • 17 Decembrie 2017 11:43
10 May 2017
Profitorii, ipocriţii şi ticăloşii din toate timpurile preferă persecutarea oponenţilor
Profitorii, ipocriţii şi ticăloşii din toate timpurile preferă persecutarea oponenţilor Despre această săptămână, cuprinsă între Florii şi Înviere, s-a scris mai mult decât despre toate celelalte zile pe care le-a trăit omenirea în ultimele două milenii. Viaţa Protagonistului se concentra şi ea în această săptămână de patimi, de trădări şi de îndoieli, ca să culmineze cu o crucificare (sau: răstignire) – o metodă feroce de execuţie, practicată împotriva sclavilor fugari, prizonierilor de război, hoţilor şi trădătorilor, în Babilon, dar şi în Roma antică (cea mai masivă fiind răstignirea celor şase mii de sclavi, partizani ai lui Spartacus) – şi să se încheie cu magnifica Înviere.

Săptămâna asta a fost apogeul naraţiunii sacre, i-a relevat sensul (precum mânia lui Ahile a pus în mişcare, în ultimul act, toate resorturile strânse în cei zece ani de Război Troian). Aceste evenimente dramatice şi sublime erau anticipate de o biografie exemplară, dar foarte pământească. De fapt, toată viaţa conştientă (pe care au reţinut-o Evangheliile), Isus – căci despre El vorbim – nu a încercat să impună o nouă religie, cât să ceară respectarea Legii, care se topea explicativ-demonstrativ în sute de pagini de naraţiuni-parabole, dar şi care se concentra sentenţios-imperativ într-un elementar cod al coexistenţei umane, numit „Cele zece porunci”.

Or, în istoria lui Moise şi a Exodului, cu Tablele Legii (dar şi a Leviticului, cu „iubirea aproapelui”), tânărul Isus vedea nu o poveste, ci un Sens. Un tâlc. De fapt, ce este credinţa? O necesitate a omului. Nu o obligaţie impusă, nu o alternativă a dovezilor ştiinţifice, acolo unde lucrurile nu pot fi explicate şi argumentate cu instrumente obişnuite. Iată de ce ea nu poate fi impusă, şi un om de altă credinţă nu trebuie convertit la a ta. Unul dintre înţelepţii creştini, preotul şi filosoful Dumitru Stăniloae, explica simplu: fiecare trebuie să se mântuiască în credinţa sa. Credinţa apare şi din dorinţa unei echităţi, dar şi din disperare; din nevoia de a înţelege, dar şi dintr-o înţelegere foarte personală a lucrurilor. Nu poţi impune altuia credinţa, dar nici nu i-o poţi lua. Iată de ce polemicile dintre credincioşi şi atei sau dintre adepţii unei credinţe cu adepţii alteia sunt inutile, iar uneori periculoase.

Este ceva mai complicată relaţia credincioşilor cu instituţiile ecleziastice, dar nu vom desfăşura subiectul. Sigur că farisei au existat nu numai pe vremea lui Isus, termenul devenind unul comun. Or, tocmai lipsa de sinceritate a acestora era ţinta revoltei tânărului din Nazaret. Sigur că mulţi, în visele lor de mărire sau de parvenire, au profitat de credinţa altora, în scopuri străine acestei credinţe. În ultimă instanţă, traducând istoria în limbaj obişnuit, fără subtexte ezoterice, Isus a fost crucificat nu pentru că se dădea drept Fiul lui Dumnezeu (în ultimă instanţă, toţi suntem fiii Lui), ci pentru că a cerut respectarea Legii.

Nici măcar nu respectarea unei legi scrisă de El, ci una revelată demult şi care putea – în cazul în care ar fi fost respectată – să asigure o existenţă demnă tuturor. Comentatorii au scris că noua religie (care se impune peste vreun secol şi care urmează preceptele lui Isus) este o religie a săracilor. Este adevărat, dar esenţa e alta: ea impunea, de fapt, respectarea legii, egalitatea tuturor în faţa acesteia. Cei cu pâinea şi cuţitul nu aveau nevoie de Lege. De ea aveau nevoie cei nedreptăţiţi. Or, supremaţia legii chiar însemna favorizarea celor altădată marginalizaţi.

E atât de simplu. Şi era atât de simplu. Dar ocârmuirea – cu susţinerea (prin sondaj vocal) a populaţiei îndobitocite – a preferat salvarea unui războinic şi sacrificarea unui Om care solicita, în esenţă, un lucru necesar tuturora. Un lucru care ar fi însemnat salvarea lor, un lucru pentru care un popor, până a-şi schimba mentalitatea de sclav, a hălăduit prin pustiu patru decenii. Acest lucru era o Lege. Una egală pentru toţi.

Pentru a nu o admite, profitorii, ipocriţii şi ticăloşii din toate timpurile preferă persecutarea oponenţilor. Din teamă, probabil.


Mircea V. Ciobanu,
Jurnal de Chişinău
  • S
  • tiri NON-STOP
  • J
  • urnal TV