• Bloguri
  • 20 Ianuarie 2018 07:31
01 September 2016
Independenţa şi copiii ei vitregi
Independenţa şi copiii ei vitregi Avem unele locuri atât de frumoase, încât îţi taie respiraţia când le priveşti. Malurile îngemănate-surori ale Nistrului, de exemplu. Când te plimbi pe acolo, urmărind pietrele milenare, roase, şerpuirea apei, liniştea pe care o lasă în tine ceea ce vezi, aproape că uiţi de ceea ce a însemnat Nistrul pentru sute şi mii de oameni care au avut de suferit direct de pe urma războiului pentru apărarea Independenţei nou-declarate.

Pare straniu că ceva atât de frumos e corelat cu atâta suferinţă – dar nu avem ce să facem altceva decât să depunem mărturie cu privire la ceea ce s-a întâmplat, ca şi pentru ceea ce continuă să se întâmple, pentru uzul celor care nu ştiu, nu vor să ştie sau nu au de unde şti. Să spunem lucrurilor pe nume.

Pe malul stâng al Nistrului, poţi vedea, în mai multe locuri, căsuţe din lemn, parcă încremenite în timp – destinate iniţial copiilor veniţi în vacanţă, care acum nu sunt decât un monument al unui trecut în care până şi odihna, până şi vacanţele erau organizate şi înregimentate. Acum, în preajma lor, îi vezi din când în când pe oamenii locului – cu feţele brăzdate de griji, mâinile rănite de muncile câmpului, dar cu privirea demnă şi cu trupul tare ca stâncile de pe malurile râului alături de care îşi duc viaţa.

Împreună cu colegii şi prietenii mei, coloneii Mihai Tomacinschi şi Gheorghe Slutu, participanţi la luptele de la Nistru, am decis să vedem cum se simt, acum, aceşti copii vitregi ai Independenţei noastre – cei care au cel mai puţin de beneficiat de pe urma ei, şi aproape că nici nu o simt.

Gazda noastră ne povestea că, de la Independenţă încoace, puterea de la Chişinău îşi aminteşte de cetăţenii din stânga Nistrului cam din an în paşte, acordându-le atenţie doar când are urgentă nevoie de voturi. Şi că oamenii de acolo îşi dau perfect seama că nu e vorba decât de o mare făţărnicie şi impostură. Pentru că atitudinea adevărată e cea care se exprimă prin acţiuni: guvernanţii îi tratează cu indiferenţă, organele de stat – cu aroganţă sau chiar cu ostilitate. Îmi povestea cum organele de drept, inclusiv poliţiştii, pe care îi credeam, până nu demult, oameni cu mai multă demnitate, le fac verificări peste verificări, tratându-i fără niciun gram de compasiune sau indulgenţă, ci mereu cu suspiciune şi cu un fel de sentiment al superiorităţii. Dacă separatiştii le-au luat pământurile, îi ameninţă şi-i intimidează zilnic, Chişinăul le răspunde doar prin vorbe goale şi promisiuni deşarte.

Apoi, frământându-şi degetele muncite, cu privirea lăsată în pământ, gazda noastră a continuat să ne povestească despre chinurile prin care au trecut aceste locuri mult-pătimite – despre luptele crâncene care s-au dat aici în 1992, despre oamenii pe care i-a cunoscut şi care au rămas să îngraşe cu sângele lor pământul, despre poliţiştii şi oamenii locului, care li s-au alăturat în lupta pentru protejarea Independenţei proaspăt declarate.

Fiecare dintre noi îşi depăna, alături, în minte, propriile amintiri legate de această tragedie. Colegul Mihai Tomacinschi, la care priveam cu coada ochiului, îşi amintea, probabil, despre felul în care, în acele momente triste, tânăr comandant al unui pluton de poliţişti, avea misiunea să preia controlul asupra unui petec de pământ de pe malul Nistrului – un loc de importanţă strategică, i se zisese. Alături de poliţişti, înfruntând pericolul, au luptat cu neînfricare şi localnicii, fie că erau din Cocieri, Lunga, Ustia, Doroţcaia, Roghi, Coşniţa sau alte localităţi rămase, astăzi, orfane de grija statului pentru a cărui libertate oamenii au plătit cel mai mare preţ pe care puteau să-l plătească – propria viaţă sau propria sănătate.

Pentru locuitorii acestor sate, Independenţa înseamnă cu totul altceva decât se declară, pe un ton sforăitor, de la tribunele din Chişinău. E o responsabilitate pe care şi-au asumat-o în faţa unor oameni care îi trădează mereu. E angajamentul faţă de valorile în care cred. E puterea de a apăra, de fiecare dată când sufletul şi conştiinţa le-o vor cere, palma de pământ pe care s-au născut şi în care vor să fie îngropaţi, când le va veni timpul.

Şi e păcat că Independenţa noastră atât de scump plătită s-a transformat în prilej de a cheltui şi petrece, în loc de a ne aminti de oamenii cărora le-o datorăm şi a-i ajuta, măcar cu o vorbă bună şi sinceră, dacă nu şi prin împlinirea promisiunilor făcute lor an după an.

Chiril Moţpan
  • S
  • tiri NON-STOP
  • J
  • urnal TV