• Bloguri
  • 17 Decembrie 2017 11:48
04 April 2017
Artistul şi puterea
Artistul şi puterea

Un coleg, artist şi cetăţean, insistă că omul de artă este dator (o datorie patriotică) să se manifeste (şi) în spaţiul public. Încerc să ripostez, insistând, la rândul meu, că locul artistului e scena, atelierul de creaţie, masa de scris, nicidecum tribuna parlamentului sau piaţa publică (dacă asta nu e transformată cumva într-o scenă de spectacole).

Iată şi imaginea de care aveam nevoie: sfera politicului este (şi ea) o scenă. Una cu actori şi roluri, cu drame şi confruntări, aplaudate sau fluierate… Cu funcţii prescrise de regulile jocului şi de context, nu cu expunerea opiniilor proprii. Vă puteţi închipui, de exemplu, un spectacol de teatru, în care Iago – poate după o noapte de frământări sau de lecturi – iese pe scenă, îşi cere scuze de la spectatori şi de la Othelo, rostind un discurs despre onestitate şi fidelitate, înfierând perfidia, fariseismul şi discriminarea rasială? Ar fi absurd! Altfel de unde intriga, tensiunea dramatică şi spectacolul?

Aşa e şi în politică. Oponentul trebuie demascat şi distrus. Fie civilizat, cu argumente, fie cu persiflări şi ironii, fie cu metode mai puţin ortodoxe (d.e., cu preoţi ipocriţi şi sirieni inventaţi – apropo, ştie cineva dintre „martorii lui Dodon” că apostolii Petru şi Andrei sunt originari din Siria?). Poţi să-ţi exprimi respectul faţă de adversar (şi e frumos s-o faci), dar în discuţiile principale, pe scena politicului, îţi aperi poziţia şi îi deconstruieşti discursul acestuia. Îţi joci rolul. Da, e un rol asumat conştient, dar şi artistul autentic îşi asumă rolul scenic pe deplin, pe tot timpul jocului.

Derapajul începe atunci când artistul îşi foloseşte statutul său, eventual talentul (cel de orator, de actor, de „maestru al cuvântului”). Dar, în primul rând, e vorba de „transferul de autoritate”. Fiind o instanţă prin definiţie, un artist notoriu ar putea să aibă o influenţă mai mare asupra admiratorilor. Talentul şi notorietatea sunt o armă, pe care artistul are autorizaţie s-o poarte. Dar este oare liber purtătorul de armă (căruia i s-a eliberat autorizaţie tocmai pentru integritate psihică şi bun-simţ) s-o folosească la bunul său plac?

Implicarea în politică înseamnă, din oficiu, înregimentare. Vrea artistul să slujească unui „suveran” particular? Vrea să-l aburce pe cineva într-o funcţie publică? Pretinde el însuşi să ocupe un post plătit din banii contribuabilului? Pretinde facilităţi, favoruri, remunerări şi avansări pe scara socială contra angajare politică?

E altceva când vorbim de atitudine civică. Artistul mai este şi un intelectual, o personalitate conştientă şi responsabilă, un om al cetăţii. Când se face o nedreptate (ori se greşeşte din neştiinţă), el ia atitudine (nu poziţie politică!). Nu numaidecât ieşind la o demonstraţie de protest (celebra atitudine a lui Zola cu „J’accuse!” nu a fost o cuvântare, ci un articol de ziar, o „scrisoare deschisă”). Artistul ar putea să protesteze împotriva manifestărilor de rasism, de misoginism, împotriva violenţei împotriva copiilor, împotriva distrugerii patrimoniului cultural, împotriva duşmanilor ţării, ai poporului etc.

S-ar părea că în ambele cazuri e vorba de acelaşi cavaler al cauzei. Nu e aşa. Cavalerii (chiar şi cei medievali) sunt diferiţi. Unul slujeşte suveranul feudal, altul îşi serveşte poporul. Slujirea unei cauze majore, unui principiu moral, unei valori absolute, nu solicită recompensă, este dezinteresată, este altruistă. Cam aici ar fi diferenţa.

Ca simplu cetăţean, te poţi angaja în orice polemică, fie de ordin civic, fie de ordin politic. Dar atunci când ţi se solicită atitudinea în calitate de autoritate în domeniu, trebuie să alegi. Protestând, de exemplu, împotriva derapajelor antiromâneşti ale vreunui Dodon (agent de influenţă al unei puteri străine) demonstrezi atitudine civică. Dar atunci când tu, artist (al scenei, al cuvântului, al penelului) te pronunţi în susţinerea unui principiu politic – d.e., a unui sistem electoral favorabil unui partid – înseamnă să-ţi etalezi perfect calitatea de vasal.

Iar devotamentul „feudal” se developează limpede mai ales atunci când serveşti partidul aflat la guvernare.

Mircea V. Ciobanu

  • S
  • tiri NON-STOP
  • J
  • urnal TV